de vreo doua luni incoace lumea mea a luat o intorsatura portocalie. nu ca mi as fi dorit acest lucru ci doar a fost o chestiune de conjuctura si foarte multa plictiseala. dar de ce imi era cel mai frica d aia nu am scapat.
ca nu o sa mai am timp de mine.reversul medaliei–ai grija ce ti doresti.vroiam sa am o ocupatie si sa nu cad intr o amorteala din care cu greu sa ma ridic si am intrat intr o viata agitata si acum nimeni nu ma mai recunoaste
de ce vrem noi independenta si experienta profesionala de la varsta aste este un lucru cu care nu m am impacat prea bine. dar parca prea facem multe lucruri ca asa trebuie sa fie facute si uitam sa mai fim oameni — ma ingrijoreaza gandul ca o sa ajung la 30 ani si o sa ma gandesc unde au plecat ultimii zece ani ca ultima amintire cu mine om a fost atunci.
nu vreau sa vorbesc rau de portocaliu pentru ca nu este un caz aparte si intotdeauna se poate si mai rau. dar in ultima vreme am uitat ca mai sunt si eu o fata care mai are nevoie de viata. uit sa mi sun prietenii/aud numai intrebari de genul:mai traiesti? cred ca va sunt cunoscute/sunt nervoasa, agitata fara rost si parca mi a zburat si simtul umorului.ma simt de parca as fi imbatranit vreo 5 ani si ca nu mai am vlaga. cand deja corpul asimileaza o cantitate considerabila de stres ajungi putin imun ca sa nu zic altfel. generatia mea nu prea mi se pare vie deloc. si nu vorbesc excluzandu ma–si eu sunt la fel.intram in niste automatisme pe care nimeni nu poate sa le reseteze(mai ales noi) si parca uitam sa ne si distram. nu cred ca ce facem noi se mai numeste distractie. pesntru ca acum toata lumea e matura, are responsabilitati si nu i mai arde asa mereu de “having fun-ul” asta. era frumos odata cand eram copii si nu ne dadeam importanti si radeam cand faceam o boacana.
era frumos rau odata. acum toata lumea are o cariera la care sa se gandeasca, are anumite griji la care sa reflecteze din 5 in 5 min.
ca doar astia suntem si uneori chiar ne place ca asa stau lucrurile .
